Ion Gheorghe

Biografie şi Bibliografie

 -
Ion Gheorghe (n. 18 august 1935, Florica-Buzău), fiul agricultorului Anton Gheorghe şi al Filofteii Gheorghe (n. Marin), este un poet român, reprezentant de frunte al generaţiei resurecţionale şi a paradoxismului.

Viaţa şi opera

După ce studiază la Şcoala Normală „Spiru Haret“ (1947-1948) şi la Şcoala Pedagogică din Buzău (1950-1952), îl aflăm între discipolii sadovenieni de la „fabrica de scriitori ai proletariatului“, Şcoala de Literatură Mihai Eminescu din Bucureşti, absolvită în 1954; între 1955 şi 1970, anul obţinerii diplomei de licenţă, îşi desăvârşeşte studiile la Facultatea de Filologie – Universitatea din Bucureşti. Activitatea sa culturală evidenţiază urmatoarele funcţii:

    * jurnalist la Albina, Drumul belşugului, Luceafărul;
    * 1992 - funcţionar la Ministerul culturii;
    * 1994 - 1996 - ataşat cultural la Ambasada României din Beijing.

A dezvoltat o teorie originală despre istoria naţională, nerecunoscută de cercurile academice

Opera poetică a lui Ion Gheorghe, cea eliberată „prompt“ de lestul stihuirilor proletcultiste din Pâine şi sare (roman în versuri – Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1957), Căile pământului (Bucureşti, Editura Tineretului, 1960), Cariatida (Bucureşti, Editura Tineretului, 1964; augmentat, în ediţia din 1967) etc., reuneşte în bogata-i corolă policromă volumele:

Nopţi cu lună pe Oceanul Atlantic – scrisorile esenţiale (Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966),

Zoosophia (Bucureşti, Editura Tineretului, 1967),

Vine iarba (Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968),

Cavalerul trac (Bucureşti, Editura Tineretului, 1969),

Mai mult ca plânsul – icoane pe sticlă (Bucureşti, Editura Eminescu, 1970),

Megalitice (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1972),

Avatara (Bucureşti, Editura Eminescu, 1972),

Poeme (cu un Cuvânt înainte de Marin Mincu), Bucureşti, Editura Albatros (colecţia „Cele mai frumoase poezii“), 1972,

Noimele (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1976),

Dacia Fëniks (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1978),

Elegii politice (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1980; reeditări în 1982 şi 2002),

Proba Logosului (antologie, cu o Prefaţă de C. Stănescu), Bucureşti, Editura Albatros (colecţia „Biblioteca pentru Toţi“), 1981,

Zicere la zicere (Bucureşti, Editura Albatros, 1982),

Scripturile (Bucureşti, Editura Eminescu, 1983),

Joaca jocului (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1984) etc.

Alte cărţi publicate

    * Ţara rândunelelor, Bucureşti, [[1963]
    * Cultul Zburătorului, Bucureşti, 1974
    * Cenuşile, Bucureşti, [[1980]
    * Şi mai joaca jocului, Bucureşti, 1985
    * Condica în versuri, Bucureşti, 1987
    * Zalmoksiile, Bucureşti, 1988
    * Muzaios, Bucureşti, 2001
    * Elegii politice, Bucureşti, 2002
    * Cogaioanele – Munţii Marilor pontifi, Bucureşti, 2004.

Referinţe critice

Opera poetică a lui Ion Gheorghe ilustrează, după judecăţile critice ale lui Ion Pop, „un foarte ambiţios program poetic“, «unul dintre cele mai ambiţioase şi cuprinzătoare ale generaţiei», «axat în liniile lui fundamentale pe explorarea filonului de sensibilitate tradiţional», cu «o năzuinţă de cuprindere totalitară, de expresie lirică a unui spirit direct angajat în a actualităţii dinamică, până la acţiunea sistematic dirijată spre redescoperirea şi revalorificarea unor nivele ignorate sau mai puţin frecventate ale străvechilor tradiţii naţionale», deseori cu un «„reportaj liric“ tentat de „transcripţia“ concretului imediat, obsedat de autenticitatea trăirii evenimentului semnificativ şi stilizare livrescă a atitudinilor, mitică proiecţie a cotidianului şi libertate demitizantă în preluarea unor motive lirice consacrate, disciplină epică a discursului şi desfăşurare imprevizibilă a verbului incantatoriu, ori purtător al unor disponibilităţi ludice», cu «elemente ce coexistă adesea derutant în scrisul poetului.» (PPg, 158) etc.

«În afară de autohtonismul cosmologic (...) şi de odisseanul Eros de Atlantic (...), după cum subliniază şi istoricul / criticul Ion Pachia Tatomirescu, teritoriul poetic al lui Ion Gheorghe se mai distinge printr-o galaxie de teme, de motive, unele abordate pentru prima oară în spaţiul liric, de la vraciul / regele-zeu, din spaţiul mitosofic pelasgo-daco-thracic / valahic (românesc-arhaic), şi Cavalerul Thrac / Zalmoxian (Cabir / Danubian), până la satanismul / demonismul, apocalipticul maşinist / tehnologic al secolului al XX-lea, poluant, distrugător de civilizaţii arhetipale, în alarmantă expansiune percepută în primul rând ca un cancer al sufletului societăţilor umane, sau până la angajarea poeziei întru restabilirea adevărului şi dreptăţii poporului în istorie etc. Biruind cu multă iscusinţă cenzura comunistă a timpului, „din interior“, cu dârzenie, cu o strategie rar întâlnită la colegii săi de generaţie, Ion Gheorghe reuşeşte să publice, în anul 1980, „în vremea fierbinte a problemelor“, o serie de poeme, reunite sub titlul Elegii politice, veritabile manifeste, cu stihuri-clopote-de-bronz chemând la luptă împotriva programului comunist de distrugere a clasei ţărăneşti din România („elegiile“ acestui volum ilustrează, în extrem de originalul său teritoriu poetic, o incandescentă arie, în ciuda spuzei anilor, deceniilor ce s-au scurs), cum, de pildă, veridic-sfâşietorul tablou, "Ţăranul cu miel": V-a spus el să ucideţi maşinile personale, / Să le zdrobiţi în teascuri, / Să le beţi fierul – / Nu l-aţi auzit şi l-au ucis / Pe ţăranul cu miel; pe cel ce ura la mulţi / Ani, cu sămânţă de grâu: / Nu l-aţi auzit, mielul semănătorului / Înnebuni ! o floare roşie şi-a pus / În colţul stâng al gurii. // (...) // Cine dă voie, dar cine asmute / Maşinile personale / Pe ţăran; pe cel ce trecea prin oraş / Încălzindu-şi burta c-un miel alb, / Dezgheţându-şi faţa cu botul / Căldurii; ce-au avut maşinile per¬sonale / Cu cel ce ducea în mâna dreaptă / În propria traistă, / Scoţând un pumn de seminţe de grâu / Şi-aruncând în trecători ? // (...) // Cu ce poate supăra un ţăran ? Cu căciula / Neagră, cu su¬manul de dimie / Boită-n fiertură de frunza codrului; / (...) / Ce-au avut maşinile personale cu ţăranul / Cel desculţ în bocanci cu talpă de cauciuc; / Cel ce trecea pe trotuar cu miel în braţe, / Scoţându-i capul de ghiocel de sub haină – / După obiceiul pământului ? // (...) // L-au trântit maşinile / Roşului în promenadă; cu genunchii sub burtă / Parcă doarme-n capul ogorului, / Pe sacul din care-a semănat – / Tâmpla, pe braţul semănător se odihneşte: / Îi dau roată vrăbiile, / Încăierându-se pe grâul risipit / Din palma-nsângerată... În finalul acestei poeme, autorul încordează auzul receptorului cu versuri parcă desprinse din Proclamaţia de la Padeş, rostită de Tudor Vladimirescu în 1821, întru mobilizarea poporului la revoluţia pentru reîntronarea înaltului spirit justiţiar în istorie; mesianic, ori cu sângeros-furtunos profetism, poetul avertizează autorităţile din aşa-zisa „epocă de aur“, în numele istoriei fundamentalei clase ţărăneşti, motiv pentru care critica literară a vremii a ocolit cu laşitate condamnabilă întâmpinarea Elegiilor politice de Ion Gheorghe: ...Din piatra capului musteşte roşul / Incoruptibil; curge lichi¬dul de baştină / Al clasei părinteşti; / (...) // Pe piatra străzii cruciale / Se ridică mielul; zămisleşte născătoarea / Despletită şi cu floare roşie, / În colţul stâng al gurii: / Strigă ceea ce se aude şi se ştie / Însă nimeni nu cutează; ceea ce / Spusese el, şi n-aţi urmat: Patria / Este poporul, nu e tagma celor ce jefuiesc ! // Nu plângeţi; roşul din roşu izvorăşte – / Cel adevărat.» (TGrp, 408).

Maşina comunistă de nivelat clasele sociale din România este surprinsă de poetul Ion Gheprghe în apocaliptica ei înaintare sacadată: Ceva de plug gigantic, de machină apocaliptică, / Maşina de Nivelat. Cu brăzdarul în pământ, / Cu tăvălugurile-ngropate. Odihneşte ori au părăsit-o ? / Cucerind un spaţiu ce nu-i mai foloseşte. / În orbirea-i, a scos afară de pe platou / Arborii ţărăneşti. A ras casele de pe faţa / Pământului. Staulul în care nu mai trăia decât / Capra Amaltheia. Colivia porumbeilor, / Apeductele de ceramică, toate date de râpă, / Împinse toate de maşina de nivelat. // Ei înşişi, cei bătrâni, agăţaţi acolo, de mal; / Pământul se surpă-ncet, încet, de ploi: / Ciudata faleză de la marginea neantului / Se micşorează zi de zi şi încă noaptea; / Cei ce n-au putut pleca de bătrâni, / Măsoară: cum, cât cade, cât le scade platoul / Ce le-a rămas până la moarte. Fac socoteala: / Mai au sub ei atât pământ, pe câte zile; / Se vor prăvăli cu ultima falie. // Încoace nu pot veni. Un gard de sârmă / Bine legat cu stâlpi de beton îi desparte / De viitor. O dată cu ultimul stânjen de pământ / Liber, vor pieri şi cei bătrâni. / Dar din¬colo de platoul de unde i-a-mpins / Afară Maşina de Nivelat, ce se află ? / Loc gol, terenul sterp şi Maşina-n spaţiul / Nimănui. Ar fi să fie iarbă, dar nu-i / Căci maşina de nivelat are grijă. / La anume ciclu vine cineva pe poarta / Acelui loc îngrădit, stadion al urâtului: / Îi cade şapca largă pe ochi, să nu vadă bine: / Ideea-i prea mare. El duce-un bidon de esenţă. / Când toarnă pe gâtul maşinii, risipeşte jumătate / Pe jos: Lucrarea-i prea grea, dar nu ezită: / Mişcă manivele, scoate fum, şi-un bubuit, / Ai zice că divin şi cosmic, de n-ar fi zadarnic. // Coboară astfel plugul lat de-un stânjen – / Măsura vechea-a pământului de-arătură; / Porneşte şi nivelează şi nivelează / Ceea ce părea că-şi vine-n fire: iarba, cuiburile / De cârtiţă, pe care puii de ciocârlie / Dar mai cu osebire vlăstarele ace¬lui Arbor / Ce nu se lasă-n veci stârpit: / Astfel lucrează Maşina de Nivelat, astfel / Se opreşte – după cum dă din pământ Primordialul. / Ce-au cu mine Dumnezeule, când eu îi apăr ? (GEP, 159 sq.). Poetul „developează“, cu arta deosebită a „verismului pur“, scene zguduitoare, văzute, trăite în copilărie şi în adolescenţă, în satul românesc, parcă spre a servi realizării frescelor unui templu / monument al Supravieţuirii Ţărănimii Române în deceniile terorii comuniste, ca, de exemplu, scena cu „ţărănci apărându-şi recolta la rechiziţie, în faţa miliţienilor comunişti“: Zac ţărăncile, pe grămezi de porumb; / Încovrigate pe sacii de grâu şi-acoperite / Cu sămânţă de floarea-soarelui: / Nu putură să le ia nici-un grăunte: muşcând, / Rupând cu ghearele şi-au apărat / Hrana copiilor; / Le-au bătut cu cizmele-n burtă: pe / Grămezile de porumb; cu sacii de grâu la piept; / Îngropate-n sămânţă le-au dat boală. // (...) // Pe căpiţele de iarbă, pe grămezile de porumb, / Şi pe movilele de grâu – ca pe pântece / Gigantice – / Au fost bătute ţărăncile cu cizma; / În matcă a lovit zdrobitorul – / În ulciorul burţii – pân-a dat apa din el; / Au ieşit copiii ca peştii risipiţi, / Zbătându-se sub labă; / În amfora pântecului de femelă a ţăranului / A dat cizma – pe grămezile de seminţe... («La matcă» – GEP, 161). Mesianic, poetul este exponent al clasei ţărăneşti şi îşi face datoria de a apăra-o „în templu“, împotriva „profeţilor mincinoşi“: Eu, dormind încă-n pântecul clasei / Materne; eu, ca peştele-n matca râului, / Eu ca fëtusul în lichidul primordial, / Eu, ca puiul de pasăre-n matricea oului, / Eu, ca mielul în casa naşterii – / Am fost scăpat pe lume, din durerea / Loviturilor în burţile ţărăncilor / Bătute pe grămezile de porumb, încovrigate / Pe sacii de floarea-soarelui – de-şi apără şi-acuma / Pâinea şi laptele pentru copii. // Ci eu în templu,/ Mă-nfrunt cu înţelepţii mincinoşi. (GEP, 163).

Cărti de Ion Gheorghe

Cartea Tulcea
  1.  Detalii
  2.  Adaugă in coş

  3. Preţ 120.00 RON
Cartea Cariatida
  1.  Detalii
  2.  Adaugă in coş

  3. Preţ 30.00 RON

Cum Cumpăr Cum plătesc Livrare
0 cărţi in coş
Total : 0 RON