Ion Minulescu

Biografie şi Bibliografie

 -
Ion Minulescu (n. 6 ianuarie 1881, Bucureşti - d. 11 aprilie 1944, Bucureşti) a fost un poet şi un prozator român, unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai Simbolismului românesc.

Biografie

Născut la Bucureşti,va copilari in Slatina, de unde este originara mama sa. Şcoala primară şi gimnaziul la Piteşti, bacalaureat în 1899 la un pension particular din Bucureşti, Brânză şi Arghirescu. In 1897 Sub pseudominul (I. M.) Nirvan apar primele productii poetice ale lui Ion Minulescu, incă elev la Pitesti, in revista "Povestea vorbei". 1898 Sub semnătura I. Minulescu-Nirvan, tânărul poet publică in "Foaia pentru toti", doi ani mai tarziu poetul pleaca la Paris pentru a studia Dreptul. poetii francezi ii schimba insa dorintele si captivat de scrierile acestora uita de studiile sale juridice. Dupa numai 4 ani se intoarce in tara, unde compune poezie si proza, in 1905 va publica unele poeme si niste fragmente de proza Din jurnalul unui pribeag) in revista "Viata nouă" a lui Ovid Densusianu, unul din organele cele mai insemnate ale miscării simboliste. In 1906 Ion Minulescu incepe să publice parte dintre versurile ce vor compune Romantele pentru mai târziu in revista "Viata Literară si artistică" a lui Ilarie Chendi. Tot in acest an incepe prietenia cu Dimitrie Anghel, cu care va traduce in colaborare versuri din Albert Samain, Charles Guérin, H. Bataille, H. de Régnier, publicate in "Sămănătorul". Iarna 1906 - 1907 cei doi prieteni o petrec la Constanta, ecourile acestei sederi pe tărmurile Mării Negre regăsindu-se in versurile lor, in minulescianele Romante pentru mai târziu (1908) si in Fantaziile lui D. Anghel (1909). In anul 1914 la 11 aprilie se celebrează căsătoria lui Ion Minulescu cu Claudia Millian (1887 - 1961), poetă simbolistă, autoarea volumelor de versuri Garoafe rosii (1914), Cântări pentru pasărea albastră (1923), Întregire (1936), precum si a unor piese de teatru, intre care drama Vreau să trăiesc (1937). Ion Minulescu si Claudia Millian au avut o fiică, pe Mioara Minulescu, artistă plastică inzestrată, care s-a consacrat cu devotiune filială păstrării memoriei părintilor ei. Urmeaza anii razboiului, 1916 - 1918 cand sotii Minulescu se refugiază la Iasi. Un nou volum de proză al lui Minulescu: Măsti de bronz si lampioane de portelan (1920) Un an mai tarziu, Minulescu îsi face debutul ca autor dramatic: pe scena Nationalului se reprezintă Pleacă berzele si comedia intr-un act Lulu Popescu (10 ianuarie). In 1924 Apare romanul Rosu, galben si albastru, unul din marile succese literare ale vremii, după ce fusese in prealabil publicat in paginile "Vietii românesti". Se reprezintă Omul care trebuie să moară "grotescă tragică in trei acte", publicată mai târziu, in 1939, sub titlul Ciracul lui Hegesias, iar 6 ani mai tarziu, in 1930 apare volumul Strofe pentru toată lumea. Apare culegerea de nuvele fantastice Cetiti-le noaptea. La 11 aprilie, 1944, in urma unui colaps cardiac, Ion Minulescu incetează din viată in Bucuresti. Este inmormantat la Cimitirul Bellu. Director general al artelor în Ministerul de culte şi arte. A condus publicaţiile simboliste Revista celorlaţi şi Insula. A debutat cu versuri în Povestirea vorbii. S-a format sub influenţa succesivă a lui Duiliu Zamfirescu, Alexandru Macedonski, Ştefan Petică şi a simboliştilor francezi şi belgieni. A mai scris proză, piese de teatru şi cronici dramatice.

Aprecieri critice

Cultivând motive lirice tipic simboliste, poezia sa cântă mirajul ţinuturilor exotice, marea, aspiraţia spre un absolut indefinisabil, stările sufleteşti enigmatice apăsate de melancolie, ispita erotică şi moartea, într-un limbaj alegoric de o sonoritate exterioară specifică. Viziunea sa e în cele mai multe cazuri a unui umorist sentimental fantezist.

Opera

Versuri

    * Romanţe pentru mai târziu, Ed. Alacalay, 1908,
    * De vorbă cu mine însumi, Bucureşti, 1913
    * Spovedanii, colecţia Manuscriptum, 1927
    * Strofe pentru toată lumea, Ed. Cultura Naţională, 1930
    * Nu sunt ce par a fi, Ed. Fundaţiilor, 1936
    * Versuri, ediţie definitivă îngrijită de autor, 1939

Celei care pleacă (Romanţe pentru mai târziu)

Tu crezi c-a fost iubire-adevărată...
Eu cred c-a fost o scurtă nebunie...
Dar ce anume-a fost,/*
Ce-am vrut să fie/*
Noi nu vom şti-o poate niciodată.../*}}

A fost un vis trăit pe-un ţărm de mare./*
Un cântec trist, adus din alte ţări
De nişte pasări albe - călătoare
Pe-albastrul răzvrătit al altor mări
Un cântec trist, adus de marinarii
Sosiţi din Boston,
Norfolk
Şi New York,
Un cântec trist, ce-l cântă-ades pescarii
Când pleacă-n larg şi nu se mai întorc.
Şi-a fost refrenul unor triolete
Cu care-alt'dată un poet din Nord,
Pe marginile albului fiord,
Cerşea iubirea blondelor cochete...

A fost un vis,
Un vers,
O melodie,
Ce n-am cântat-o, poate, niciodată...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Tu crezi c-a fost iubire-adevărată?...
Eu cred c-a fost o scurtă nebunie!


De vorbă cu mine însumi (De vorbă cu mine însumi)


Vorbesc cu mine însumi, cum aş vorbi c-un frate
Întors rănit din lupta cu zilele de ieri,
Şi parcă tot nu-mi vine să cred că n-am dreptate -
Că El şi Eu nu suntem decât acelaşi frate,
Şi-aceeaşi rană-i doare pe ambii scutieri.

Armurile alt'dată pătate de rugină
Azi par mai sclipitoare decât oricând,
Iar spada,
Încrucişată-n luptă de-atătea ori,
E plină
De sângele netrebnic al celor ce cad prada
Aceluiaşi proteic şi veşnic Torquemada.

Vorbesc cu mine însumi şi-mi zic
- De ce mă minţi
De-atâţia ani de-a rândul că tu eşti cel mai mare
Din toţi îmblânzitorii cohortelor barbare,
Că-n gestul tău palpită străvechile altare,
Iar vasta catedrală, zidită de părinţi,
Cu-ntreaga-i melodramă de Dumnezeu şi sfinţi,
O poţi schimba-ntr-o clipă,
De nu ţi-ar fi ruşine
De bărbile lor albe,
De mine
Şi de tine?

Vorbesc cu mine însumi şi-mi zic
- De-atâţia ani,
De când mă porţi spre-acelaşi sublim necunoscut,
De ce mă minţi cu-aceleaşi îndemnuri de temut
Şi-mi profanezi credinţa cu-acelaşi prefăcut
Surâs -
Citit pe buze de josnici curtezani?
De ce din armonia supremelor cântări
Azi nu se mai aude decât grozavul urlet
Al celor ce se-neacă în descărcâri de tunet
Departe,-n cine ştie ce profunzimi de mări!...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Mă simt aşa de singur, c-aproape-mi este frică
Să mai vorbesc cu mine,
Şi-mi zic

- Ascultă, frate,

Ascunde-ţi rana,
Uită c-ai fost rănit şi tu -
Tu, ce-ai strivit atâţia ce nu se mai ridică -
Te scutură de greul armurii-nsângerate;
Iar celui ce te-ntreabă de-ţi sunt sau nu-ţi sunt frate
Răspunde-i
    "Nu".


Romanţă fără ecou (Strofe pentru toată lumea)


Iubire, bibelou de porţelan,
Obiect cu existenţa efemeră,
Te regăsesc pe-aceeaşi etajeră
Pe care te-am lăsat acum un an...

Îţi mulţumesc!...
Dar cum?... Ce s-a-ntâmplat?...
Ce suflet caritabil te-a păstrat
În lipsa mea,
În lipsa ei,
În lipsa noastră?...
Ce demon alb,
Ce pasăre albastră
Ţi-a stat de veghe-atâta timp
Şi te-a-ngrijit
De nu te-ai spart
Şi nu te-ai prăfuit?...

Iubire, bibelou de porţelan,
Obiect de preţ cu smalţul nepătat,
Rămâi pe loc acolo unde eşti...
Să nu te mişti...
Şi dacă ne iubeşti -
O!... dacă ne iubeşti cu-adevărat -
Aşteaptă-ne la fel încă un an...
Un an măcar...
Atât...
Un singur an...

Iubire, bibelou de porţelan!...


Romanţa ultimului sărut (Nu sunt ce par a fi)


Opreşte-mă!...
Nu mă lăsa
Să te sărut,
Căci gura mea
În clipa-n care îţi sărută gura
Îţi soarbe lacomă şi respirarea
Cu care-ţi prelungeşti caricatura
Pe care bunul Dumnezeu
Ţi-a creionat-o după chipul său -
Aşa cum i-a dictat-o inspirarea!...

Opreşte-mă!...
Nu mă lăsa
Se te sărut,
Căci gura mea
E gura care nu sărută
Decât cu sărutarea mută
A celor ce,-mpăcaţi cu cele sfinte,
Pornesc cu tălpile-nainte
Şi-n gură cu câte o floare,
Culeasă-anume pentru cine moare!...

Opreşte-mă!...
Nu mă lăsa
Să te sărut,
Căci gura mea
Sărută fără... "va urma".

Iar mâine-n zori când voi pleca,
În gura mea
Cu respirarea ta,
Nu-ţi voi lăsa - drept amintire -
Decât portretul meu pe poartă,
O zi de doliu-n calendar,
Nota de plată la dricar
Şi... "Veşnica ta pomenire"
Pe fundul celor opt pahare
De ţuică fiartă,
Golite după-nmormântare
De cei opt ciocli ce-ţi purtară
Coşciugul în spinare.

Opreşte-mă!...
Nu mă lăsa
Să te sărut,
Căci gura mea
N-a sărutat decât aşa
Cum a vrut Ea...

Şi tot aşa va săruta mereu,
Fiindcă - fatal - nu sărut Eu,
Sărută numai Gura mea...}}

Proză

    * Casa cu geamurile portocalii, B.P.T., 1908
    * Măşti de bronz şi lampioane de porţelan, Ed. Alcalay, 1920
    * Lulu Popescu, Ed. Alcalay, 1920
    * Pleacă berzele, Ed. Alcalay, 1920
    * Roşu, galben şi albastru, Ed. Cultura naţională, 1924
    * Manechinul sentimental, Ed. Cultura naţională, 1926
    * Corigent la limba română, Ed. Cultura naţională, 1929
    * Bărbierul regelui Midas, Bucureşti, 1929
    * 3 şi cu Rezeda 4, Ed. Adevărul, 1933
    * Cetiţile noaptea, Ed. Cultura naţională, 1933

Cărti de Ion Minulescu


Cum Cumpăr Cum plătesc Livrare
0 cărţi in coş
Total : 0 RON