Mihai Eminescu

Biografie şi Bibliografie

 -
Mihai Eminescu (n. 15 ianuarie 1850, Botoşani sau Ipoteşti, d. 15 iunie 1889, Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară drept cel mai important scriitor romantic din literatura română, supranumit şi „luceafărul poeziei româneşti”.

Data şi locul naşterii

Într-un registru al membrilor Junimii Eminescu însuşi şi-a trecut data naşterii ca fiind 20 decembrie 1849, iar în documentele gimnaziului din Cernăuţi unde a studiat Eminescu este trecută data de 14 decembrie 1849. Totuşi, Titu Maiorescu, în lucrarea Eminescu şi poeziile lui (1889) citează cercetările în acest sens ale lui N. D. Giurescu şi preia concluzia acestuia privind data şi locul naşterii lui Mihai Eminescu la 15 ianuarie 1850, în Botoşani. Această dată rezultă din mai multe surse, printre care un dosar cu note despre botezuri din arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoşani; în acest dosar data naşterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeaşi lună. Data naşterii este confirmată de sora mai mare a poetului, Aglae Drogli, care însă susţine că locul naşterii trebuie considerat satul Ipoteşti.

Familia Eminescu

Mihai Eminescu este al şaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei, şi al Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică de stolnic din Joldeşti.
Primul născut, Şerban (n.1841), studiază medicina la Viena, se îmbolnăveşte de tuberculoză şi moare alienat în 1874. Fratele său, născut în 1843, Niculae, va contracta o boala venerică şi se va sinucide în Ipoteşti, în 1884. Iorgu, (n. 1844), a studiat la Academia Militară din Berlin, dar după o carieră de succes, moare în 1873 din cauza unei răceli contractate în timpul unei misiuni. Ruxandra se naşte în 1845 dar nu supravieţuieşte prea mult, moare în copilărie. Ilie, n. 1846 a fost tovarăşul de joacă al lui Mihai, descris în mai multe poeme. Moare în 1863 în urma unei epidemii de tifos. Maria, n. 1848 sau 1849 trăieşte doar şapte ani şi jumătate. Aglae trăieşte între 1852 şi 1906, a suferit de morbul lui basedow. A fost căsătorită de două ori, a locuit în Ipoteşti, şi a avut doi băieţi, pe Ioan şi pe George. Mihai a fost cel de-al şaptelea fiu. După el s-au mai născut în jur de 1854 Harieta, sora mai mică a poetului, cea care l-a îngrijit după instaurarea bolii. Matei, n. 1856, este singurul care a lăsat urmaşi direcţi. A studiat Politehnica la Praga şi adevenit căpitan în armata română. S-a luptat cu Titu Maiorescu, încercând să împiedice publicarea operei postume. Ultimul copil, Vasile, a murit la un an şi jumătate, data naşterii sau a morţii nefiind cunoscute. În termenii geneticii moderne se pare că toţi copiii sufereau de o malformaţie congenitală sau aveau probleme genetice.
O altă posibilă explicaţie era că în secolul al XIX-lea nu existau spitale, doctori, speranţa de viaţă nu depăşea 40 de ani, şi că erau frecvente epidemiile de tifos, T.B.C., hepatită, iar pentru sifilis nu exista vreun tratament, boala fiind incurabilă până la inventarea penicilinei de Alexander Fleming.

Copilăria

Copilăria a petrecut-o la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părintească şi prin împrejurimi, într-o totală libertate de mişcare şi de contact cu oamenii şi cu natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu (Fiind băiet… sau O, rămâi).
Între 1858 şi 1866, a urmat cu intermitenţe şcoala la Cernăuţi. A urmat clasa a III-a la „Nationale Hauptschule“ din Cernăuţi, fiind clasificat al 15-lea între 72 de elevi. A terminat clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi, după care a făcut două clase de gimnaziu.
Între 1860 şi 1861 a fost înscris la Ober-Gymnasium, liceu german din Cernăuţi. Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I, fiind clasificat al 11-lea în primul semestru şi al 23-lea în cel de-al doilea semestru. În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a avut ca profesor pe Ion G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedră, culegător din creaţie populară şi autor de studii de ţinută academică. Aron Pumnul l-a calificat, în ambele semestre, cu note maxime la română. A obţinut insuficient pe un semestru la Valentin Kermanner (la limba latină) şi la Johann Haiduk, pe ambele semestre (la matematică). Mai târziu a mărturisit că îndepărtarea sa de matematică se datora metodei rele de predare.
În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deşi avea o situaţie bună la învăţătură. Avea note foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la română calificativul vorzüglich (eminent). Plecând de vacanţa Paştelui la Ipoteşti, nu s-a mai întors la şcoală.
În 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerului Învăţământului din Bucureşti o subvenţie pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost refuzat, „nefiind nici un loc vacant de bursier“. În 21 martie 1864, prin adresa nr. 9816 către gimnaziul din Botoşani, i s-a promis că va fi primit „negreşit la ocaziune de vacanţă, după ce, însă, va îndeplini condiţiunile concursului“. Elevul Eminovici a plecat la Cernăuţi unde trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu dădea reprezentaţii. La 5 octombrie 1864, Eminovici a intrat ca practicant la Tribunalul din Botoşani, apoi, peste puţin timp, a fost copist la comitetul permanent judeţean.
La 5 martie 1865, Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna februarie să fie înmânat fratelui său Şerban. În 11 martie tânărul M. G. Eminovici a solicitat paşaport pentru trecere în Bucovina. În toamnă s-a aflat în gazdă la profesorul său, Aron Pumnul, ca îngrijitor al bibliotecii acestuia. Situaţia lui şcolară era de „privatist“. Cunoştea însă biblioteca lui Pumnul până la ultimul tom.
Debut
1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broşură, Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti (Lăcrimioare... la mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în care apare şi poezia La mormântul lui Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist. La 25 februarie/9 martie (stil nou) debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aş avea. Iosif Vulcan îi schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat şi de poet şi, mai târziu, şi de alţi membri ai familiei sale. În acelaşi an îi mai apar în „Familia” alte cinci poezii.

Sufleur şi copist

Din 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul Cernăuţi – Blaj – Sibiu – Giurgiu – Bucureşti. De fapt, sunt ani de cunoaştere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor şi a realităţilor româneşti, un pelerinaj transilvănean al cărui autor moral a fost Aron Pumnul. „Cât de clar este, respectând documentele epocii cernăuţene, respectând adevărul istoric atât cât există în ele, cât de cert este că drumul lui Eminescu în Transilvania, departe de a fi o «împrejurare boemă», «un imbold romantic al adolescenţei», a fost - în fond - încheierea sublimă a unei lecţii pentru toată viaţa: ideea unităţii naţionale şi a culturii române aplicată programatic şi sistematic, cu strategie şi tactică, după toate normele şi canoanele unei campanii ideologice.” (Sânziana Pop în Formula AS nr. 367)
A intenţionat să-şi continue studiile, dar nu şi-a realizat proiectul. În iunie 1866 a părăsit Bucovina şi s-a stabilit la Blaj cu intenţia mărturisită de a-şi reîncepe studiile. În perioada 27 - 28 august 1866, a participat la adunarea anuală a ASTREI, la Alba Iulia. În toamnă, a părăsit Blajul şi a mers la Sibiu, unde a fost prezentat lui N. Densuşianu. De aici a trecut munţii şi a ajuns la Bucureşti.
În 1867 a intrat ca sufleor şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în formaţia lui Mihai Pascaly şi, la recomandarea acestuia, sufleor şi copist la Teatrul Naţional, unde îl cunoaşte pe I. L. Caragiale. Cu această trupă face turnee la Brăila, Galaţi, Giurgiu, Ploieşti. A continuat să publice în Familia; a scris poezii, drame (Mira), fragmente de roman (Geniu pustiu), rămase în manuscris; a făcut traduceri din germană (Arta reprezentării dramatice, de H. Th. Rötscher).
Este angajat în 1868 ca sufleur în trupa lui Mihai Pascaly, care concentrase mai multe forţe teatrale: Matei Millo, Fanny Tardini-Vladicescu şi actori din trupa lui Iorgu Caragiale. În timpul verii, aceasta trupă a jucat la Braşov, Sibiu, Lugoj, Timişoara, Arad şi alte oraşe bănăţene. Iosif Vulcan l-a întâlnit cu ocazia acestui turneu şi a obţinut de la Eminescu poeziile La o artistă şi Amorul unei marmure, publicate apoi în Familia din 18/30 august şi 19 septembrie/1 octombrie. Văzând aceste poezii în Familia, căminarul Gheorghe Eminovici află de soarta fiului său, rătăcitor în lume. Stabilit în Bucureşti, Eminescu a făcut cunoştinţă cu I. L. Caragiale. Pascaly, fiind mulţumit de Eminescu, l-a angajat ca sufleur a doua oară şi copist al Teatrului Naţional. În 29 septembrie, Eminescu semnează contractul legal în această calitate. Obţine de la Pascaly o cameră de locuit, în schimb, însă, se obligă să traducă pentru marele actor Arta reprezentării dramatice - Dezvoltată ştiinţific şi în legătura ei organică de profesorul dr. Heinrich Theodor Rötscher (după ediţia a II-a). Traducerea, neterminată, scrisă pe mai multe sute de pagini, se află printre manuscrisele rămase. Acum începe şi proiectul său de roman Geniu pustiu.

Student la Viena şi Berlin

Între 1869 şi 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de Filozofie şi Drept (dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi). Activează în rândul societăţii studenţeşti (printre altele, participă la pregătirea unei serbări şi a unui Congres studenţesc la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ştefan cel Mare), se împrieteneşte cu Ioan Slavici; o cunoaşte, la Viena, pe Veronica Micle; începe colaborarea la Convorbiri literare; debutează ca publicist în ziarul Albina, din Pesta. Apar primele semne ale bolii.
Între 1872 şi 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene.
La 1 aprilie 1869, a înfiinţat împreunã cu alţi tineri, cercul literar Orientul, care avea ca scop, între altele, strângerea basmelor, poeziilor populare şi a documentelor privitoare la istoria şi literatura patriei. În data de 29 iunie, se fixează comisiile de membri ale Orientului, care urmau să viziteze diferitele provincii. Eminescu era repartizat pentru Moldova. În vară se întâlneşte întâmplător în Cişmigiu cu fratele său Iorgu, ofiţer, care l-a sfătuit să reia legăturile cu familia. Poetul a refuzat hotărât. În vară, a plecat cu trupa Pascaly în turneu la Iaşi şi Cernăuţi. Cu ocazia ultimului turneu, Eminescu se împacă cu familia, iar tatăl său i-a promis o subvenţie regulată pentru a urma cursuri universitare la Viena, unde se aflau mai toţi colegii lui de la Cernăuţi. În 2 octombrie, Eminescu s-a înscris la Facultatea de Filosofie ca student extraordinar, ca simplu auditor deci, deoarece i-a lipsit bacalaureatul. Aici a făcut cunoştinţă cu Ioan Slavici şi cu alţi studenţi români din Transilvania şi din Bucovina. A reluat legăturile cu vechii colegi de la Cernăuţi şi de la Blaj. S-a înscris în cele două societăţi studenţeşti existente, care apoi s-au contopit într-una singură - România junã. A început să crească numărul scrisorilor şi telegramelor către părinţi pentru trimiterea banilor de întreţinere.
Împreună cu o delegaţie de studenţi, Eminescu îl vizitează de Anul Nou, 1870, pe fostul domnitor Alexandru Ioan Cuza, la Döbling. În semestrul de iarnă 1869-1870 Eminescu a urmat cu oarecare regularitate cursurile. După aceasta, Eminescu nu s-a mai înscris până în iarna lui 1871-1872, când a urmat două semestre consecutive. În schimb, setea lui de lectură era nepotolită. Frecventa, cu mult interes, biblioteca Universităţii. Îl preocupau şi unele probleme cu care avea să iasă în publicistică.
Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunicã lui Eminescu impresia puternicã provocatã de poet în sânul societăţii Junimea din Iaşi, prin poeziile publicate de acesta în Convorbiri literare. Îi propune ca după terminarea studiilor să se stabilească la Iaşi.
La 6 august 1871, i se adresează din Ipoteşti lui Titu Maiorescu, dându-i oarecare relaţii privitoare la organizarea serbării. Printre tinerii de talent, participanţi activi la serbare, s-au remarcat pictorul Epaminonda Bucevski şi compozitorul Ciprian Porumbescu.
În toamna anului 1871, din cauza unor curente contradictorii în sânul societăţii România junã, Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere. Amândoi sunt acuzaţi că sunt ataşaţi ideilor Junimii din Iaşi. În studiul său despre Direcţia nouă, Titu Maiorescu evidenţiază meritele de poet, „poet în toată puterea cuvântului“, ale lui Eminescu, citându-l imediat după Alecsandri. Studiul se tipăreşte cu începere din acest an în Convorbiri literare. La 16 decembrie 1871, într-o scrisoare către Şerban, care se afla în ţară, i-a scris necăjit că duce o mare lipsă de bani, având datorii pentru chirie, apoi „la birt, la cafenea, în fine, pretutindenea“. Din această cauză, intenţionează să se mute la o altă universitate, în provincie.
1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena. În data de 10 februarie a aceluiaşi an, într-o scrisoare către părinţi, se plânge că a fost bolnav, din care cauză se află într-o stare sufletească foarte rea, agravată şi de ştirile triste primite de acasă. În 18 martie, a ajuns să constate că „anul acesta e într-adevăr un an nefast“ din cauza bolii şi a lipsurilor de tot felul, iar în 8 aprilie a cerut bani pentru a se înscrie în semestrul al II-lea. Se plânge şi de lipsa unui pardesiu.
În aceste împrejurări a părăsit Viena şi s-a întors în ţară. În 18 decembrie s-a înscris la Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subvenţii lunare de 10 galbeni, din partea Junimii. De data aceasta Eminescu era înmatriculat ca student, pe baza unui certificat de absolvire de la liceul din Botoşani. Cursurile la care se înscrisese, sau pe care şi le notase să le urmeze, erau foarte variate: din domeniul filozofiei, istoriei, economiei şi dreptului.
În 26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul dorit. Rosetti i-a înlesnit însă rămânerea mai departe la Berlin, prin mărirea salariului. În 8 decembrie s-a reînscris la Universitate pentru semestrul de iarnă. N-a trecut niciun examen.
În perioada 17/29 ianuarie - 7 mai 1874, a avut loc o bogată corespondenţă între Maiorescu şi Eminescu, în care i se propunea poetului să-şi obţină de urgenţă doctoratul în filosofie pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iaşi. Ministrul Învăţământului i-a trimis la Berlin suma de 100 galbeni pentru depunerea doctoratului. În timpul verii i s-a dat sarcina de a cerceta oficial, pentru statul român, documentele din Königsberg. Toamna a petrecut-o în tovărăşia lui Ioan Slavici, găzduit la Samson Bodnărescu.
Poetul a început să sufere de o inflamaţie a încheieturii piciorului. În 1 septembrie a fost numit în postul de director al Bibliotecii Centrale din Iaşi. Pe lângă sarcinile de la bibliotecă, Eminescu a predat acum lecţii de logică la Institutul academic în locul lui Xenopol. În 19 septembrie, printr-o scrisoare adresată secretarului agenţiei diplomatice din Berlin, a motivat de ce a abandonat această sarcină şi de ce a luat drumul către ţară. În 7 octombrie, Maiorescu a luat cunoştinţă prin Al. Lambrior că Eminescu nu poate pleca aşa curând în străinătate ca să facă doctoratul, fiind oprit de întâmplări grave în familie: două surori se îmbolnăviseră de tifos la băi în Boemia. În 10 octombrie, Şerban, fratele poetului, care dăduse semne de o alienaţie mintală, s-a internat în spital prin intervenţia agenţiei române din Berlin.
S-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în 8 noiembrie a promis că va veni într-o joi la serata literară de la Veronica Micle, pentru a citi o poezie cu subiect luat din folclor. În 28 noiembrie, agenţia din Berlin a anunţat moartea lui Şerban, fratele poetului.

Reîntoarcerea în ţară. Rătăciri

În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă şi a propus îmbogăţirea ei cu manuscrise şi cărţi vechi româneşti. Tot în acest an a început traducerea din germană a unei gramatici paleoslave. L-a introdus pe Ion Creangă în societatea Junimea. Rămas fără serviciu, Eminescu a primit postul de corector şi redactor al părţii neoficiale la ziarul local Curierul de laşi, unde numeroase rubrici redactate de el au fost publicate fără semnătură. A frecventat cu regularitate şedinţele Junimii. De multe ori l-a vizitat pe Creangă în bojdeuca sa. A făcut un drum la Bucureşti, unde, prin Maiorescu, s-a împrietenit cu Mite Kremnitz, Veronica Micle a rămas, însă, idolul său.
În 6 martie, într-un raport adresat lui Maiorescu, ministrul Învăţământului, a înaintat o listă bogată de tipărituri şi manuscrise vechi pentru achiziţionare, iar în 14 martie, în cadrul prelegerilor publice ale Junimii a rostit conferinţa pe care a tipărit-o în Convorbiri literare din 1 august sub titlul Influenţa austriacă asupra românilor din principate.
În 26 mai a înaintat Ministerului un raport elogios asupra unei cărţi didactice alcătuită de Ion Creangă şi alţii. În 3 iunie, schimbându-se guvernul, Eminescu a fost pus în disponibilitate prin decretul domnesc nr. 1013. În 15 iunie a primit scrisoarea lui Maiorescu prin care i s-a propus funcţia de revizor şcolar pentru districtele Iaşi şi Vaslui. În 22 iunie, prin raportul său către Ministerul Învăţământului, D. Petrino a cerut ca Eminescu, fost bibliotecar, să fie urmărit pentru obiecte şi cărţi „sustrase“. Ministerul a înaintat raportul Parchetului din Iaşi.
În 1 iulie a fost invitat să-şi ia în primire noul post de revizor, iar în ziua următoare a predat biblioteca lui D. Petrino, autorul broşurii criticate de Eminescu prin articolul său O scriere critică. Tot în această vreme a fost înlocuit şi la şcoală, din cauza grevei declarate de elevii unor clase. În 10 august a înaintat Ministerului un raport asupra constatărilor făcute cu ocazia conferinţelor cu învăţătorii din judeţul Iaşi. A remarcat pe institutorul Ion Creangă de la Şcoala nr. 2 din Păcurari, Iaşi. În 15 august s-a stins din viată la Ipoteşti, Raluca Eminovici.
În 5 septembrie a trimis un raport cu propuneri de reorganizare a şcolilor din judeţul Vaslui, iar în 17 decembrie, judecătorul de instrucţie în cazul raportului înaintat la Parchet de către D. Petrino, a declarat că „nu este loc de urmare“. În 20 septembrie 1877, i-a comunicat lui Slavici că se simte din ce în ce mai singur, iar în 12 octombrie a precizat, către acelaşi, că Iaşii i-au devenit „nesuferiţi“. În a doua jumătate a lunii octombrie, fiind invitat să intre în redacţia ziarului Timpul, Eminescu a părăsit Iaşii şi a venit la Bucureşti, unde s-a dedicat gazetăriei.
În 6 august 1879, a murit Ştefan Micle. Văduva lui Micle a venit la Bucureşti şi l-a rugat să intervină pentru urgentarea pensiei sale. Împreună au făcut planuri de căsătorie nerealizabile.
Într-o scrisoare din 1880 către Henrieta, sora sa, s-a plâns că are mult de lucru şi că este bolnav trupeşte, dar mai mult sufleteşte. Din partea familiei a primit numai imputări, în special adresate de tatăl său. Nu a avut nici timp, nici dispoziţie să-l felicite măcar pe Matei, care-i trimisese invitaţie de nuntă. Nu a publicat decât o poezie. Negruzzi îi scrie imputându-i că nu-i mai trimite nici o colaborare. A renunţat la căsătoria proiectată cu Veronica Micle.
Mite Kremnitz a afirmat că inima poetului s-a aprins de o nouă flacără. Maiorescu a precizat că era vorba de doamna Cleopatra Poenaru-Lecca, o adorată care-l inspira, probabil în poeziile pe care nu le-a publicat, dar le-a citit la întâlnirile literare săptămânale. Doamna Poenaru-Lecca a respins categoric avansurile poetului. Ea a fost destinatara poeziei Pe lângă plopii fără soţ, deoarece locuia în Bucureşti pe actuala stradă Căderea Bastiliei, care pe atunci avea case pe o singură parte, iar pe cealaltă erau doar plopi, de aceea erau fără soţ.
S-a reîntors în ţară, trăind la Iaşi între 1874-1877. A fost director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, redactor la ziarul Curierul de Iaşi. A continuat să publice în Convorbiri literare. A devenit bun prieten cu Ion Creangă, pe care l-a determinat să scrie şi l-a introdus la Junimea. Situaţia lui materială era nesigură; a avut necazuri în familie (i-au murit mai mulţi fraţi, i-a murit şi mama). S-a îndrăgostit de Veronica Micle.
În 1877 s-a mutat la Bucureşti, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-şef (în 1880) la ziarul Timpul. A desfăşurat o activitate publicistică excepţională, care i-a ruinat însă sănătatea. Acum a scris marile lui poeme (seria Scrisorile, Luceafărul, etc.).

Boala

Nu a publicat nici o poezie în tot timpul anului 1882. În schimb a citit în mai multe rânduri „Luceafărul” pe care Mite Kremnitz l-a tradus în germană, în şedinţele Junimii de la Titu Maiorescu. Este semnalat adeseori în casă la Maiorescu. În 1 ianuarie, la gazetă, Eminescu este flancat de un director şi un comitet redacţional care urmau să-i tempereze avântul său polemic. Reorganizarea redacţiei este însă inoperantă, fiindcă poetul continuă să scrie în stilul său propriu. În 13 septembrie, în absenţa poetului, probabil, se citesc „iarăşi vecinic frumoasele poezii de Eminescu” în casa lui Maiorescu.
În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital. În lipsa lui se citeşte la Maiorescu, în două rânduri, „Luceafărul” în limba germană. La Bucureşti, în 23 iunie, pe o căldură înăbuşitoare, Eminescu a dat semne de alienaţie mintală, iar la 28 iunie, boala a izbucnit din plin. În aceeaşi zi a fost internat în sanatoriul doctorului Şuţu.
Maiorescu a fost vizitat în 12 august de Gheorghe Eminovici şi de fratele poetului (locotenentul), care au cerut relaţii asupra bolnavului. Fondurile strânse din vânzarea biletelor, în valoare de 2,000 lei, au fost adăugate contribuţiei amicilor pentru plecarea lui Eminescu. Eminescu a fost trimis la Viena în 20 octombrie şi internat în sanatoriul de la Ober-Dobling, fiind însoţit pe drum de un vechi prieten, Alexandru Chibici Revneanu.
În 1 ianuarie 1884 Eminescu a fost vizitat de Maiorescu şi de vărul acestuia, C. Popazu, din Viena, care aveau sarcina să-l vadă cât mai des la sanatoriu. În 8 ianuarie a murit la Ipoteşti, Gheorghe Eminovici, tatăl poetului. În 12 ianuarie Eminescu i-a scris lui Chibici că doreşte să se întoarcă în ţară, iar în 4 februarie i-a scris lui Maiorescu, exprimându-i aceeaşi dorinţă. Doctorul Obersteiner a recomandat la 10 februarie ca pacientul să facă o călătorie prin Italia. În 26 februarie Eminescu a plecat în călătoria recomandată, însoţit de Chibici.
În 7 martie la Ipoteşti, Neculai Eminovici (Nicu) s-a sinucis prin împuşcare. Eminescu a sosit la Bucureşti în 27 martie, primit la gară de mai mulţi amici. A plecat în 7 aprilie la Iaşi, cu acelaşi însoţitor. În 24 septembrie a fost numit în postul de sub-bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iaşi. În 25 octombrie a fost prezent la banchetul anual al Junimii, iar în noiembrie a fost internat în spitalul Sf. Spiridon. În luna decembrie a primit vizita lui Vlahuţă.
În perioada iulie - august 1885 a urmat o cură la Liman, lângă Odessa, de unde a scris cerând bani pentru plata taxelor. La începutul lunii septembrie încă nu venise la Iaşi. Editura Socec i-a dat 500 lei în contul volumului de poezii.
În anul 1886 a fost menţinut în serviciul bibliotecii, unde a îndeplinit roluri şterse: a scris statele de plată, adresele pentru înaintarea lor, diverse circulare pentru restituirea cărţilor împrumutate şi pentru convocarea comisiei bibliotecii. În timpul verii Eminescu a redevenit alienat. În 15 martie, Albumul literar al societăţii studenţilor universitari Unirea i-a publicat poezia Nu mă-nţelegi. A fost înlocuit în 9 noiembrie din postul de la bibliotecă şi, în urma unui consult medical, este transportat la ospiciul de la Mânăstirea Neamţ.
În primăvara lui 1887, Eminescu a plecat la Botoşani, la sora sa Henrieta, şi a fost internat în spitalul local Sfântul Spiridon. În timpul acesta, la Iaşi s-au organizat comitete de ajutorare, care au lansat liste de subscripţie publică pentru întreţinerea şi îngrijirea poetului. În 13 iulie a mers la Iaşi pentru un consult medical. Aceştia au recomandat trimiterea pacientului la Viena şi Hall, iar în 15 iulie Eminescu a plecat înspre destinaţiile recomandate, însoţit de doctorandul Grigore Focşa. În 1 septembrie s-a întors de la Hall la Botoşani, unde a stat sub îngrijirea doctorului Isac şi a sorei sale, Henrieta. Trupa de teatru a fraţilor Vlădicescu, cunoscuţi poetului, a dat în luna decembrie la Botoşani, un spectacol în beneficiul bolnavului.
Eminescu a dorit în 1888 să-şi termine unele lucrări de care şi-a amintit că le-a lăsat în manuscris. I-a amintit Henrietei de gramatica limbii sanscrite, rămasă în manuscris la Biblioteca Centrală din Iaşi. Prin scrisoare recomandată i-a cerut lui Maiorescu să-i trimită biblioteca şi manuscrisele rămase la Bucureşti. Criticul însă nu a dat niciun răspuns acestei scrisori. Iacob Negruzzi a depus pe biroul Camera Deputaţilor o petiţie din partea unui număr de cetăţeni din toate părţile ţării, pentru un proiect de lege prin care să se acorde poetului, de către stat, o pensie viageră. Propunerea a fost susţinută şi de Mihail Kogălniceanu. Camera a votat un ajutor lunar de 250 lei. Veronica Micle a venit la Botoşani şi l-a determinat pe Eminescu să se mute definitiv la Bucureşti. În 15 aprilie, poetul s-a stabilit definitiv la Bucureşti. Aici a avut un modest început de activitate literară. În 23 noiembrie proiectul de lege a trecut la Senat, unde a fost susţinut de Nicolae Gane ca raportor. Legea s-a votat abia în luna aprilie a anului următor.
Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În 13 aprilie s-a instituit o curatelă pentru asistenţa judiciară a bolnavului.
În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 3 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu din strada Plantelor, Bucureşti. Ziarul Românul anunţa ziua următoare la ştiri: Eminescu nu mai este. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu. Sicriul a fost dus pe umeri de elevi de la Şcoala normală de institutori din Bucureşti.

Epilog

Despre moartea poetului, G. Călinescu a scris: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.

Cărti de Mihai Eminescu


Cum Cumpăr Cum plătesc Livrare
0 cărţi in coş
Total : 0 RON