Platon Pardau

Biografie şi Bibliografie

 -
În timpul lui Ceauşescu, Platon Pardău îşi petrecea, în fiecare an, prima parte a lunii august la mare: stătea în balconul camerei lui din vila scriitorilor de la Neptun şi lucra, în timp ce toată lumea se afla la plajă. Aşezat pe un şezlong, ţinea maşina de scris pe genunchi şi bătea fără întrerupere, ca şi cum ar fi avut alături o ciornă, deşi, în realitate, compunea textul pe loc. Figura lui napoleoniană, căreia doar un tricorn îi lipsea pentru a-l evoca întru totul pe învingătorul de la Austerlitz, exprima o încredere deplină în actul scrisului.
           
În această stare de spirit ( chiar dacă nu întotdeauna într-un balcon), Platon Pardău (născut la 1 decembrie 1934 la Vatra Dornei) a scris de-a lungul anilor mii şi mii de pagini de versuri, proză, teatru şi publicistică. A început prin a scrie versuri. Numeroasele cărţi de poezie pe care le-a publicat - Arbori de rezonanţă, 1963, Monolog, 1965, Vânătoarea interzisă, 1967, Pasărea vine la noapte, 1968, Planete albastre, 1970, Moartea lui august, 1972, Acasă, 1973 etc. - sunt lipsite de valoare. Ele ne documentează însă asupra unei anumite caracteristici a poeziei româneşti din acel moment - interesul pentru fantasticul folcloric - şi ne dau o idee şi despre curiozitatea manifestată de autor faţă de tehnica elaborării unui text. Această curiozitate îl va determina mai târziu să experimenteze - cu un succes relativ - diverse procedee epice inventate de prozatorii sud-americani, în vogă atunci în toată Europa.
          
Ca poet, Platon Pardău folclorizează superficial şi voios. Cea mai mare parte din versuri datează din perioada în care era redactor-şef la ziarul local Zori noi din Suceava, în paginile căruia semna aproape zilnic reportaje şi însemnări improvizate - la fel - cu o uşurinţă surâzătoare. Era un scriitor printre activişti, ceea ce îl flata, şi un activist printre scriitori, ceea ce nu-l complexa. În 1970 a publicat şi un roman, Scara lui Climax, tot de inspiraţie folclorică, lipsit - şi el - de semnificaţie literară.
          
Stabilit la Bucureşti, Platon Pardău şi-a reconsiderat scrisul, în conformitate cu noua lui condiţie socială, aceea de scriitor. În cel mai scurt timp s-a pus de acord şi cu moda literară, publicând un roman despre "obsedantul deceniu", Ore de dimineaţă, 1972. Romanul, scris simplu şi alert, în stil gazetăresc, s-a remarcat - şi se remarcă şi azi - prin senzaţia de viaţă transmisă cititorilor, prin curajul de a oferi, în locul unor portrete ale contemporanilor retuşate propagandistic, instantanee. Autorul a exploatat ingenuu un "material documentar" rămas în memoria lui de pe vremea când îi frecventa pe activiştii PCR din Suceava şi îi studia îndeaproape, în nuda lor realitate, dar scria articole despre fantasmatici eroi ai muncii socialiste.
          
Au urmat alte romane "realiste": Aproapele nostru aproape, Buc., Em., 1973, Ciudata mişcare a inimii în aprilie, 1974, Mergând prin zăpadă, 1975, Cercul, 1976. Toate sunt însă în mod fatal nerealiste în raport cu Ore de dimineaţă, pentru că în cuprinsul lor nu mai este vorba de trecutul imediat incriminat în mod oficial de Ceauşescu, ci chiar de epoca Ceauşescu. Autorul, precaut, se rezumă acum la reprezentarea conflictului numit de Marian Popa cu sarcasm "lupta dintre bine şi mai bine".
          
În 1978 scriitorul apare în faţa publicului complet schimbat, ca şi cum s-ar fi supus unei operaţii de chirurgie estetică, publicând o carte funambulesc-fantezistă: Minunata poveste a dragostei preafericiţilor regi Ulise şi Penelopa ( Buc., Em.). În paginile acestei cărţi, parodie liberă a Iliadei şi Odiseei, întâmplările se dezvoltă arborescent unele din altele, relativizând până la a face de nerecunoscut mitul homeric. În mod evident, Platon Pardău şi-a luat cetăţenie literară sud-americană ( deşi modelul lui imediat este romanul Omul care semăna cu Oreste al spaniolului Alvaro Cunqueiro). El îşi pune în valoare acum un talent de inventator de poveşti şi de causeur pe care înainte şi-l risipea în discuţiile cu prietenii şi în luările de cuvânt de la şedinţele de partid. Noua formulă se dovedeşte a fi productivă, generând numeroase romane: Scrisorile imperiale, Buc., CR, 1979, Omul coborât din turn, Buc., Alb., 1980, Diavolul de duminică, Buc., Em., 1981, Limita de vârstă, Buc., CR, 1982, Tentaţia, Buc., Em., 1983, Rezerva specială, 1984, Ultima tentaţie, 1985, Portretul, 1986, Scrisorile veneţiene, 1987, Bănuitele primejdii, 1988.
          
În mod paradoxal, exploatând posibilităţile nelimitate ale fanteziei, scriitorul a devenit până la urmă previzibil. Cauza o constituie modul său exterior de a trata literatura, tendinţa de a face din misterul creaţiei o tehnologie.

           Piesele de teatru - Iubirile de-o viaţă, Ioneştii, Capcana, Luna de miere etc. -, inspirate din viaţa de fiecare zi, au mult de pierdut din cauza manierei sofisticate de problematizare a existenţei, expresie a dorinţei autorului de a plăcea şi criticii de specialitate, şi autorităţilor.
          
În general simpatizat de lumea literară, Platon Pardău a rămas dintr-odată fără acest capital afectiv în 1987, când, împreună cu Vasile Băran, a relatat de pe o poziţie oficială, într-un reportaj publicat în România literară, desfăşurarea grotescului proces moral şi ideologic "de la Gârbovi" înscenat de partidul comunist scriitorului Ion Anghel-Mânăstire.
          
După 1989 a participat tot mai puţin la viaţa literară. A murit - aproape ignorat - la 12 aprilie 2002.

Cărti de Platon Pardau


Cum Cumpăr Cum plătesc Livrare
0 cărţi in coş
Total : 0 RON